Reactiile parintilor fata de manifestarile emotionale ale copiilor

Părinţii care obişnuiesc să pedepsească exprimarea emoţiilor, în special a celor negative prin furie sau reacţii de nemulţumire, „dacă începi să plângi, vei merge imediat în camera ta”, de minimalizare a emoţiilor negative „nu mai plânge pentru că nu ai de ce”, sau de descurajare „eşti prea mic/ă ca să te simţi furios/oasă”, vor amplifica reacţiile emoţionale negative ale copiilor. Mai exact, în situaţii de conflict în care apar reacţii emoţionale negative, copiii nu vor şti cum să reacţioneze pentru a face faţă stresului, datorită faptului că nu au beneficiat de contexte în care să exploreze sensul emoţiei şi să înveţe să găsească soluţii la conflict. Consecinţa este aceea că aceşti copii fie vor evita situaţiile sociale prin izolare, fie vor dezvolta agresivitate şi ostilitate în relaţiile cu ceilalţi pe fondul incapacităţii de a reacţiona adecvat la situaţiile cu încărcătură emoţională negativă. Pe de altă parte, părinţii care încurajează exprimarea emoţională îşi ajută copiii să înţeleagă mai bine emoţiile şi să identifice modalităţi eficiente de a le gestiona.  Totuşi, nu este suficientă simpla încurajare a manifestării emoţiilor. Pentru o dezvoltare optimă, copiilor trebuie să li se asigure contextul în care să înveţe manifestarea adecvată a emoţiilor. Părinţii joacă rolul de „facilitatori” ai experienţelor sociale, deoarece controlează mediul şi în consecinţă depinde în mare măsură de ei dacă copiii sunt expuşi la situaţii relevante pentru învăţarea acestora. De exemplu, în situaţiile în care părinţii au tendinţe de izolare socială, dificultăţi în stabilirea relaţiilor cu ceilalţi, probabilitatea ca un copil să interacţioneze în contexte sociale în care poate să înveţe cum să se comporte este destul de redusă, deoarece multe dintre comportamentele noastre sunt învăţate prin imitarea modelor, iar lipsa contextului face imposibilă observarea oricărui model.  În al doilea rând, este necesar ca părinţii să utilizeze situaţiile sociale pentru a oferi ghidaj şi „coaching” (antrenament) legat de emoţii şi comportamente. Copiii ai căror părinţi nu discută împreună cu ei despre relaţiile cu alţi copii şi nu îşi îndrumă copiii în învăţarea comportamentelor sociale se adaptează cu mai multă dificultate la experienţele emoţionale negative. Cei care utilizează ca metode de disciplinare încurajarea copiilor de a se gândi la consecinţele comportamentelor lor, inclusiv la cele emoţionale, „Cum crezi că s-a simţit Dan atunci când l-ai lovit?” sau „Ţie ţi-ar plăcea să te împingă cineva şi să te loveşti?”, favorizează capacitatea copiilor de a înţelege gândurile şi emoţiile celorlalţi şi în consecinţă le dezvoltă abilităţile de cooperare şi empatia.