Mecanisme de adaptare şi apărare

Mecanismele de adaptare sunt modalităţi conştiente, raţionale de control, şi vizează sursa stresului.
Principalele mecanisme de adaptare şi apărare:
• anticiparea – anticiparea consecinţelor posibile şi găsirea unor soluţii adecvate la problema data;
• auto-observarea – monitorizarea propriilor gânduri, sentimente, motivaţii, comportamente, şi selectarea reacţiilor celor mai potrivite;
• sublimarea – canalizarea emoţiilor şi impulsurilor negative în activităţi şi comportamente acceptabile din punct de vedere social;
• represia – înlăturarea gândurilor negative, a dorinţelor indezirabile, ori amintirilor neplăcute din câmpul conştiinţei;
• intelectualizarea – implicarea într-o formă de gândire abstractă şi generală, producându-se distanţarea şi evitarea emoţiilor negative;
• negarea – refuzul de a recunoaşte existenta unei probleme, a unui eveniment neplăcut, stânjenitor;
• regresia – revenirea la comportamente specifice unei vârste mai mici;
• proiecţia – persoana atribuie altcuiva sursa răului pe care îl trăieşte;
• raţionalizarea – persoana produce justificări nerealiste ale comportamentelor sale indezirabile;
• umorul – accentuarea aspectelor ironice şi amuzante ale evenimentului, situaţiei;
• compensarea – deficienţe de natură fizică sau psihică sunt contrabalansate prin dezvoltarea altor abilităţi.