TEORIILE DEZVOLTARII UMANE

Dezvoltarea umana, ca problema de studiu a psihologii dezvoltarii, este una destul de controversata. Ce este mai important, zestrea genetica, experienta personala a individului sau societatea în care se dezvolta individul? Este dezvoltarea un proces continuu, liniar sau un proces care se desfasoara în etape? Iata câteva din întrebarile care de-a lungul timpului au creat diverse raspunsuri si teorii cu privire la dezvoltarea umana.
Cele mai importante dintre acestea sunt: teoria psihanalitica, teoria învatarii, teoria umanista si teoria cognitiva.
1. Teoria psihanalista
Initiatorul acestui curent este doctorul Sigmund Freud (1856-1939).
Teoria psihanalista interpreteaza dezvoltarea umana prin „inconstient” care o motiveaza
si o coordoneaza. Impulsurile acestuia sunt prezente permanent ele influentând fiecare
aspect al gândirii sau comportamentului uman, de la deciziile, alegerile importante. Cu
alte cuvinte, ne dicteaza pe cine sa iubim, pe cine sa urâm sau ce preferam sa mâncam, cu
ce ne place sa ne îmbracam.
Una din ideile importante ale lui Freud în ceea ce priveste dezvoltarea copilului
este aceea ca el simte placere sexuala si are fantezii erotice cu mult înainte de adolescenta. Teoria sexualitatii infantile cuprinde mai multe stadii (stadii psiho-sexuale):
a) de la nastere la un an – stadiul oral – gura devine centrul senzatiilor de placere ale întregului corp (de aceea hranirea este activitatea cea mai stimulanta).
b) de la 1 la 3 ani – stadiul anal – anusul devine locul senzatiilor de placere (de aceea
problemele legate de toaleta sunt cele mai importante).
c) de la 3 la 6 ani – stadiul falic – penisul devine cea mai importanta parte a corpului.
Baietii sunt mândri, iar fetele invidiaza si se mira ca ele nu au asa ceva. Copiii de ambele
sexe au fantezii sexuale în ceea ce îi priveste pe parintii lor, ceea ce le dezvolta un
sentiment de culpabilitate.
d) 7 – 11 ani – perioada de latenta – nevoile sexuale ale copilului se linistesc, copilul
folosindu-si energia în activitatea de învatare.
e) adolescenta – stadiul genital – dezvoltarea organelor sexuale duce la focalizarea
placerii în aceasta zona, adolescentul având placere sexuala si satisfactie sexuala.
Cu toate ca teoria psihanalitica nu este acceptata în totalitate, multe din ideile lui Freud sunt folosite si astazi (de exemplu, ideea conform careia subconstientul motiveaza comportamentul nostru, mecanismele de aparare sunt motivate de situatii conflictuale si
sexualitatea este o componenta importanta a comportamentului nostru).
Faptul ca, în ceea ce priveste stadialitatea dezvoltarii copilului, Freud pune accentul mai ales pe primele trei perioade, neglijând importanta socialului, a educatiei, limiteaza teoria sa, acest aspect reprezentând una din carentele teoriei.
2. Teoria învatarii
G.B. Watson 1878-1958 afirma ca daca psihologia tinde sa devina o stiinta atunci ea trebuie sa studieze ceea ce se poate vedea si masura. Legile bazale ale teoriei învatarii exploreaza relatia dintre stimuli si raspunsul la acestia, între un anume fel de comportament si stimulul care l-a provocat. Unele raspunsuri sunt automate-reflexele (cum ar fi clipitul la un stimul luminos puternic). Cele mai multe raspunsuri sunt învatate, pe acest lucru bazându-se teoria învatarii, care sustine ca viata este un proces continuu de învatare, conditionare. Conditionarea sau învatarea conditionata se desfasoara în doua directii:
Conditionarea clasica: este învatarea prin asociere. Cel care a facut legatura între
stimul si raspuns este neurologul Pavlov. Facând cercetari asupra procesului salivatiei la câini, a observat ca acestia nu salivau doar la aparitia hranei ci si a altor stimuli nespecifici (daca se aprindea un beculet concomitent cu aducerea hranei dupa un anumit timp câinele saliva numai la aprinderea beculetului).
Conditionarea operanta – reprezentantul cel mai important al acestei teorii este F.
Skinner. El este de acord cu teoria învatarii prin asociere, dar afirma ca un rol mult mai important îl are învatarea conditionata. În acceptiunea acestei teorii un sistem de recompensare poate fi utilizat în învatarea câinelui sa dezvolte comportamente care nu sunt în repertoriul unui câine în mod obisnuit (câinii care detecteaza drogurile sau câinii folositi în prinderea hotilor). O data învatat acest comportament câinele îl va repeta chiar daca nu mai este recompensat.  În învatarea conditionata o mare importanta o are recompensa. Daca aparitia unui nou comportament este întarita sansele ca acest comportament sa se repete mai des sunt mai mari. Întarirea este obtinuta prin recompensare (a unui comportament pozitiv al copilului întareste posibilitatea repetarii lui si învatarii acestuia).  Acest sistem caracterizeaza recompensarea pozitiva. Daca dorim ca un anumit comportament sa nu se mai produca (de exemplu plânsul copilului mic care nu obtine ceea ce îsi doreste) atunci recompensarea va fi negativa prin ignorare (aceasta scazând frecventa aparitiei comportamentului negativ pâna la disparitia lui)
Recompensele pot fi: biologice (dulciuri, fructe etc), materiale (jucarii, jetoane, stelute, bile), sociale (lauda, evidentierea). Alegerea acestora variaza în functie de vârsta, persoana si scop.
Studiul stiintific al comportamentului uman, posibilitatea schimbarii si modificarii
comportamentului, descoperirea modului în care copilul poate fi ajutat sa dobândeasca
anumite abilitati, iata doar câteva din aspectele acestei teorii care au ajutat si ajuta si în
prezent medici, psihologi, educatori în munca lor de recuperare, vindecare. Limitele acestui mod de abordare a dezvoltarii umane constau în ignorarea emotivitatii, negarea existentei subconstientului (limiteaza întelegerea comportamentului si mai ales patologia acestuia), în faptul ca cercetarile cele mai importante se bazeaza pe studiul animalelor.
3. Teoria umanista
Reprezentantii acestei teorii au o viziune generala, holistica asupra dezvoltarii
umane, sustinând ca omul este mai mult decât o colectie de instincte, tendinte sau
conditionari fiecare persoana fiind unica si demna de respect. Cei mai importanti
exponenti sunt Abraham Maslow si Carl Rogers. Maslow afirma ca fiecare dintre noi are natura lui proprie si o puternica motivare pentru a-si exprima aceasta natura. Primordial pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supravietuirii – nevoile biologice. Ierarhic urmeaza nevoile de securitate si stabilitate, apoi nevoia de dragoste si apartenenta, nevoia de stima (stima de sine-nevoia de succes, de reusita si un statut corespunzator posibilitatilor individului). Ultima treapta a acestei ierarhii o constituie afirmarea si actualizarea potentialului persoanei în societate. Armonia dezvoltarii este rezultatul satisfacerii tuturor acestor trebuinte. La baza teoriei umaniste a lui Rogers sta ideea ca în devenirea sa omul poate ajunge la nivelul cel mai înalt al posibilitatilor sale cu ajutorul persoanelor apropiate (familie, prieteni). Acestea trebuie sa ne ofere ajutor neconditionat. Cu alte cuvinte, ei trebuie sa ne iubeasca si sa ne respect indiferent de ceea ce facem noi.
Criticile ce se aduc acestei teorii sunt legate tocmai de aceasta abordare mult prea toleranta. Umanistii au avut contributia lor explicarea fenomenului de dezvoltare a omului, sustinând ca niciodata nu este prea târziu ca o persoana sa-si valorifice  potentialul de care dispune.
4. Teoria cognitiva
Reprezentantul de seama al acestei teorii este Jean Piaget 1896-1980. El a elaborat
anumite întrebari legate de dezvoltarea cognitiva (intelectuala) întrebari considerate ca
standard si care au fost incluse în testarea nivelului de inteligenta al copilului. El si-a
propus sa gaseasca vârsta la care cei mai multi copii pot sa raspunda corect la fiecare
întrebare. A descoperit astfel ca la un anumit nivel de vârsta copiii au cam aceleasi reusite
si mai ales aceleasi greseli, lucru care l-a determinat sa considere ca dezvoltarea
intelectuala se face secvential, în etape. Jean Piaget considera ca pentru dezvoltarea
abilitatilor cognitive este mai important cum gândeste copilul decât ceea ce stie la un
moment dat. Piaget descopera patru stadii de dezvoltare intelectuala, fiecaruia dintre ele
corespunzându-i un anumit tip de gândire.
• de la nastere la 2 ani – stadiul senzorio – motor
Copilul foloseste simturile si abilitatile motorii pentru a întelege lumea. Aceasta
perioada începe cu reflexele si se termina cu schemele senzori-motorii. Copilul
întelege ca un obiect exista chiar daca nu se mai afla permanent în câmpul sau
vizual. Începe sa-si aminteasca si sa-si reprezinte experientele (reprezentari
mintale).
de la 2 la 6 ani – stadiul preoperational. Copilul foloseste gândirea simbolica incluzând achizitiile din sfera limbajului în activitatea de cunoastere a lumii înconjuratoare. Gândirea este egocentrica, cunoasterea fiind facuta din perspectiva proprie.
de la 7 la 11 ani – stadiul concret operational. Copilul întelege si foloseste operatiile logice în rezolvarea de probleme. În aceasta perioada copilul îsi defineste notiunea de “numar”, “clasificare” si “conservare”.
de la 12 ani – stadiul operatiilor formale. Copilul începe sa abstractizeze, sa gândeasca de la real la concret la ceea ce poate fi posibil, ipotetic. Piaget vede dezvoltarea intelectuala(cognitiva) ca un proces care urmeaza niste modele universale, scheme (schema este calea generala de gândi despre ceva sau modul general de interactiune dintre ideile si lucrurile din mediul înconjurator.
Teoria cognitiva este valoroasa prin aceea ca permite factorilor educationali sa solicite
copiii în functie de posibilitatile lor la un anumit interval de vârsta. Carentele acestui tip
de abordare constau în ignorarea motivatiei externe, a importantei procesului de învatare
si a societatii în general.
Concluzii
Toate cele patru teorii au contribuit la întelegerea dezvoltarii umane. Toate sunt valoroase din anumite puncte de vedere, dar nici una nu a explicat complexitatea si diversitatea experientei umane. Cei mai multi dintre cei care s-au ocupat de studiul dezvoltarii umane au pornit de la premisele acestor teorii.

Leave a Reply