Bataia nu e rupta din rai!
Deşi abuzul fizic şi sexual sunt percepute şi recunoscute ca atare de comunitatea medicală, juridică, abordarea abuzului psihologic este considerată a fi mai dificilă. Fiecare formă de abuz are şi o componentă psihologică. De aici şi importanţa studiului şi înţelegerii abuzului psihologic ca formă distinctă, dar totodată strâns legată de celelalte.
Definitie
În primul rând se ia în discuţie aspectul intenţional. „Neglijarea emoţională” (emotional neglect) reflectă un act de omitere, o lipsă de acţiune; de aceea adultul poate să nu perceapă comportamentul său ca fiind abuziv. În contrast, termenii de „cruzime mentală” (mental cruelty) şi “lovitură psihologică” (psychological battering) presupun intenţia adultului de a face rău, presupun acte de comitere.
În al doilea rând se iau în discuţie componentele afectate de această formă de abuz (O’Hagan, K., 1993). De exemplu, „maltratarea psihologică” (psychological maltreatment) reprezintă comportamentul susţinut, repetitiv, inadecvat din partea adultului care afectează sau reduce potenţialul creator şi de dezvoltare al proceselor şi funcţiilor psihice ale copilului (inteligenţă, memorie, recunoaştere, percepţie, atenţie, limbaj, caracter) (pag.33);„abuzul emoţional” (emotional abuse) acordă o mai mare importanţă impactului asupra capacităţii afective (de a recunoaşte şi de a exprima emoţii), reprezintă eşecul constant al adultului de care copilul este foarte legat, de a răspunde adecvat din punct de vedere afectiv la expresiile emoţionale ale copilului (pag. 28).
În al treilea rând, fiecare concept se încadrează strict din punct de vedere legislativ. Aici este partea cea mai interesantă, dar totodată şi cea mai strictă deoarece indiferent de conotaţiile afective pe care le poate trezi în noi abuzul emoţional, orice decizie privind protecţia copilului se circumscrie unui cadru legislativ care se vrea a fi cât mai coerent. În România nu am găsit o definiţie legală dată abuzului psihologic, confuzie regăsită de altfel şi în sistemele legislative din ţări cu tradiţie în acest domeniu (Australia, SUA). Asociaţia Baroului American (Corson & Davidson 1987 apud. Tomison, M.; Tucci, J.,1997) recomandă intervenţia (legală) doar atunci când consecinţele pe plan emoţional asupra copilului se observă în manifestări precum anxietate generalizată, depresie, izolare, comportament auto/agresiv şi atunci când adultul responsabil refuză să-i acorde atenţia cuvenită.
Forme comportamentale de manifestare abuziva:
- Respingerea intenţionată,
- Izolarea,
- Terorizarea,
- Ignorarea nevoilor copilului,
- Coruperea (Garbarino, Guttman şi Seeley, 1986)
Hart, Germain and Brassard (1987, apud. Tomison, M.; Tucci, J., 1997) au extins clasificarea lui Garbarino incluzând alte două tipuri de comportamente ce pot fi catalogate drept abuzive psihologic:
- Negarea răspunsurilor emoţionale
- Degradarea copilului (deprivarea de demnitate)
La aceste forme de abuz emotional se adauga si BATAIA. Violenta fizica adesea considerata de multi ca o modalitate de corectie general acceptata si normala, insa ea nu este decat o manifestare a neputintei adultului de a gasi alte metode de corectie a unui comportament sau de rezolvare a unei situatii, pe langa descarcarea nervoasa a parintelui sau persoanei care apeleaza la o astfel de forma violenta de manifestare, in directa proportionalitate cu toleranta scazuta la frustrare a acestora. Violenta naste violenta! Cand o folosim in relationarea cu copii nostri, independent de forma de violenta pe care o manifestam, acea violenta se grefeaza in sufletul si patternurile relationale si adaptative ale copilului la mediul sau inconjurator. Multi dintre noi respiram usurati, crezand ca am rezolvat problema cu o palma, un tipat, o jignire sau cu un set de lovituri, insa timpul si viata ne arata ca practic copilul nostru preia violenta noastra si o da mai departe in grupul sau de apartenenta (la joaca, la gradinita, la scoala), in relatiile lui viitoare semnificative (ca prieten/a, iubit/a, in calitatea lui de sot sau/si de parinte) si chiar inclusiv in relatia cu noi, parintii abuzatori, cand raportul de forte sau viata i-o permite, ulterior, intr-un moment in care noi am uitat ca undeva candva am fost rai cu copii nostri, ca am tipat la ei, ca i-am jignit, ca le-am nesocotit nevoile sau drepturile/bucuriile, ca i-am lovit ca sa ii educam si sa ii facem oameni “puternici”.
