Fiinta umana, perfectionista sau perfectibila?
Incepem dialogul legat de perfectionism si nevoia de perfectiune prin a preciza ca perfectionismul nu este o boala; poate apare ca un simptom, interfereaza cu activitatea noastra de zi cu zi si chiar in interrelationare si este o parte a felului nostru de a fi, gandi si manifesta cu noi si cu ceilalti.
De preferat este sa regasim perfectionismul in viata noastra ca reper si nu ca scop in sine, ca resursa interioara, nu ca si obstacol atunci cand Dumnezeu ne-a inzestrat cu aceasta “meteahna” (vorba unui client).
Ce ar inseamna reper?
Reper de raportare, ca imbold de a cauta zi de zi sa ne fructificam resursele interioare, o invitatie la creativitate, dezvoltare (personala) si un antidot al plafonarii, al complacerii de sine.
Ca orice aspect al vietii noastre, perfectionismul din noi are avantaje si dezavantaje, secretul sta in buna gestionare a acestor avantaje si dezavantaje.
Ma intreb si va intreb de cate ori in viata voastra nu vi s-a intamplat ca ceea ce a constituit avantaj undeva candva, sa constituie un dezavantaj in alta situatie sau context si invers.
Cum apare acest perfectionism? Este trasatura sau nevoie? Din ce se naste? Din dorinta de frumos, din dorinta de mai bine, mai bun? Din excelenta? Din extraordinar? Sta la baza evolutiei noastre personale si a lumii in care traim? Cine este responsabilul? Mama natura? Parintii? Educatia?
Iata cateva intrebari ce isi doresc raspunsul!
Daca as fi o perfectionista prin excelenta, m-as stradui din plin si peste puteri sa raspund la fiecare dintre ele, insa cum nu sunt, doar o sa incerc niste raspunsuri posibile.
Cum apare acest perfectionism?
Sa vedem…unii dintre noi ne trezim cu el in viata noastra, ne ia prin surprindere si preia controlul asupra vietii noastre, iar noi devenim prizonieri, incarcerati in reguli, indatoriri, nemultumiri, nelinisti etc. Un tablou departe de a fi unul placut.
Altii devin constienti de prezenta lui in viata lor si il pun la treaba in folosul lor. Interesant… Perfectionismul devine instrument. Deci este posibil!
Tot in legatura cu prima intrebare, intervine si cea de a doua…conform careia oscilam intre a considera perfectionismul o trasatura de personalitate sau o nevoie? Daca as raspunde ca poate fi si una si alta!?
Trasatura-personalitate; nevoie-satisfactie.
Sunt cercetatori care sustin ipoteza perfectionismului ca si trasatura genetica a personalitatii. Poate ca da, poate ca nu. Si adevarul stiintific in psihologie s-a dovedit uneori a fi unul subiectiv.
Nevoie-satisfacere. Iata o relatie interesanta!
Prin ce?
Ca orice nevoie, ea se cere a fi satisfacuta. Mergand mai departe in acest demers, ca si analogie, ajungem la satisfactie-placere. Perfectiune-placere.
Este perfectiunea o placere? “Stim” ca poate fi o nevoie ce se cere a fi satisfacuta, dar de unde aceasta placere?
Cand vrem ca lucrurile sa iasa “perfecte”, o dorim pentru noi, pentru ceilalti?
Multumirea de sine sau a celorlalti?
Indiferent care ar fi tinta aleasa si persoana de multumit, decorticand informatia, putem aflam intr-un final ca de fapt, de cele mai multe ori, cei care “sufera” de perfectionism sunt propriile lor victime.
Ce ar inseamna acest lucru?
Ei bine, chiar daca undeva candva un tata (o mama, un profesor, un bunic sau bunica) ne-a “contagiat” cu “perfectionismul” lui, cei care intretin cercul vicios suntem chiar NOI. Si asta pentru ca in functie de gradul de investire afectiva sau influienta a persoanei sau persoanelor in cauza (a celor care ne-au marcat viata), NOI continuam sa “aplicam” ceea ce ei ne-au transmis chiar si dupa disparitia lor ca persoane sau ca si contact direct.
Si asa ajungem sa dam vina pe altii: “Eu nu vreau, ei m-au facut sa imi doresc atat de mult sa fiu cel mai bun!”
Sa nu uitam cat de usor este sa arati cu degetul in alta parte!
Este adevarat ca uneori se intampla sa ne izbim de perfectionismul unora care cu maiestrie il solicita din partea celorlalti. “Eu nu pot fi inconjurat decat de cei mai buni din domeniu”… “Nu esti suficient de bun pentru mine!” “T e rog, fa …si …; si nu uita sa si…! Ma astept sa le faci in 30 de minute, altfel zbori. Ca tine sunt o mie care asteapta sa fie angajati!” “Sunt inconjurata numai de incapabili!” “Nu esti in stare de nimic, trebuie eu sa le fac mereu pe toate!” etc.
Cu totii cred ca am intalnit astfel de remarci sau texte. Care a fost ecoul lor in mintile noastre? Cum ne-au facut sa ne simtim auzindu-le?! Agitati, dezorientati, furiosi, indiferenti, timorati, agresivi, nesiguri?… In ce ne pot transforma astfel de cuvinte? In simpli executanti, in agresati, in docili, buni profesionisti, incompetenti?…
Sa ne amintim de ganduri…acele mici idei ce ne trec prin minte uneori fara sa vrem sau sa ne-o dorim! “Esti un incompentent!” “Nu esti in stare de nimic!” “Ratatule!” “Ce cauti tu aici?! Nu meriti sa fii aici!” etc.
Astfel de ganduri ne pot face sa ne simtim inconfortabil cu noi insine, ne pot imprima sentimentul ca orice si oricat am face, nu este niciodata destul si nici de calitate,
Ganduri, idei, remarci sau texte pot fi zeci, sute si variate, ca si reactiile si starile noastre de altfel. Si cu fiecare gand, generam o stare si cu fiecare stare generam o realitate si cu fiecare realitate generam acelasi gand care ne da aceeasi stare si tot asa la nesfarsit sau pana la un moment dat cand alegem sa facem ceva pentru noi. Pana intr-un moment in care alegem sa ne iubim pe noi insine, san e acceptam si apreciem asa cum suntem!
Ce ne-ar fi util de stiut este un mic amanunt de o mare insemnatate, faptul ca cei care pot spune STOP, suntem chiar noi! Si faptul ca pot exista astfel de momente in viata fiecaruia dintre noi.
Ce ar inseamna reper?
Reper de raportare, ca imbold de a cauta zi de zi sa ne fructificam resursele interioare, o invitatie la creativitate, dezvoltare (personala) si un antidot al plafonarii, al complacerii de sine.
Ca orice aspect al vietii noastre, perfectionismul din noi are avantaje si dezavantaje, secretul sta in buna gestionare a acestor avantaje si dezavantaje.
Ma intreb si va intreb de cate ori in viata voastra nu vi s-a intamplat ca ceea ce a constituit avantaj undeva candva, sa constituie un dezavantaj in alta situatie sau context si invers.
Cum apare acest perfectionism? Este trasatura sau nevoie? Din ce se naste? Din dorinta de frumos, din dorinta de mai bine, mai bun? Din excelenta? Din extraordinar? Sta la baza evolutiei noastre personale si a lumii in care traim? Cine este responsabilul? Mama natura? Parintii? Educatia?
Iata cateva intrebari ce isi doresc raspunsul!
Daca as fi o perfectionista prin excelenta, m-as stradui din plin si peste puteri sa raspund la fiecare dintre ele, insa cum nu sunt, doar o sa incerc niste raspunsuri posibile.
Cum apare acest perfectionism?
Sa vedem…unii dintre noi ne trezim cu el in viata noastra, ne ia prin surprindere si preia controlul asupra vietii noastre, iar noi devenim prizonieri, incarcerati in reguli, indatoriri, nemultumiri, nelinisti etc. Un tablou departe de a fi unul placut.
Altii devin constienti de prezenta lui in viata lor si il pun la treaba in folosul lor. Interesant… Perfectionismul devine instrument. Deci este posibil!
Tot in legatura cu prima intrebare, intervine si cea de a doua…conform careia oscilam intre a considera perfectionismul o trasatura de personalitate sau o nevoie? Daca as raspunde ca poate fi si una si alta!?
Trasatura-personalitate; nevoie-satisfactie.
Sunt cercetatori care sustin ipoteza perfectionismului ca si trasatura genetica a personalitatii. Poate ca da, poate ca nu. Si adevarul stiintific in psihologie s-a dovedit uneori a fi unul subiectiv.
Nevoie-satisfacere. Iata o relatie interesanta!
Prin ce?
Ca orice nevoie, ea se cere a fi satisfacuta. Mergand mai departe in acest demers, ca si analogie, ajungem la satisfactie-placere. Perfectiune-placere.
Este perfectiunea o placere? “Stim” ca poate fi o nevoie ce se cere a fi satisfacuta, dar de unde aceasta placere?
Cand vrem ca lucrurile sa iasa “perfecte”, o dorim pentru noi, pentru ceilalti?
Multumirea de sine sau a celorlalti?
Indiferent care ar fi tinta aleasa si persoana de multumit, decorticand informatia, putem aflam intr-un final ca de fapt, de cele mai multe ori, cei care “sufera” de perfectionism sunt propriile lor victime.
Ce ar inseamna acest lucru?
Ei bine, chiar daca undeva candva un tata (o mama, un profesor, un bunic sau bunica) ne-a “contagiat” cu “perfectionismul” lui, cei care intretin cercul vicios suntem chiar NOI. Si asta pentru ca in functie de gradul de investire afectiva sau influienta a persoanei sau persoanelor in cauza (a celor care ne-au marcat viata), NOI continuam sa “aplicam” ceea ce ei ne-au transmis chiar si dupa disparitia lor ca persoane sau ca si contact direct.
Si asa ajungem sa dam vina pe altii: “Eu nu vreau, ei m-au facut sa imi doresc atat de mult sa fiu cel mai bun!”
Sa nu uitam cat de usor este sa arati cu degetul in alta parte!
Este adevarat ca uneori se intampla sa ne izbim de perfectionismul unora care cu maiestrie il solicita din partea celorlalti. “Eu nu pot fi inconjurat decat de cei mai buni din domeniu”… “Nu esti suficient de bun pentru mine!” “T e rog, fa …si …; si nu uita sa si…! Ma astept sa le faci in 30 de minute, altfel zbori. Ca tine sunt o mie care asteapta sa fie angajati!” “Sunt inconjurata numai de incapabili!” “Nu esti in stare de nimic, trebuie eu sa le fac mereu pe toate!” etc.
Cu totii cred ca am intalnit astfel de remarci sau texte. Care a fost ecoul lor in mintile noastre? Cum ne-au facut sa ne simtim auzindu-le?! Agitati, dezorientati, furiosi, indiferenti, timorati, agresivi, nesiguri?… In ce ne pot transforma astfel de cuvinte? In simpli executanti, in agresati, in docili, buni profesionisti, incompetenti?…
Sa ne amintim de ganduri…acele mici idei ce ne trec prin minte uneori fara sa vrem sau sa ne-o dorim! “Esti un incompentent!” “Nu esti in stare de nimic!” “Ratatule!” “Ce cauti tu aici?! Nu meriti sa fii aici!” etc.
Astfel de ganduri ne pot face sa ne simtim inconfortabil cu noi insine, ne pot imprima sentimentul ca orice si oricat am face, nu este niciodata destul si nici de calitate,
Ganduri, idei, remarci sau texte pot fi zeci, sute si variate, ca si reactiile si starile noastre de altfel. Si cu fiecare gand, generam o stare si cu fiecare stare generam o realitate si cu fiecare realitate generam acelasi gand care ne da aceeasi stare si tot asa la nesfarsit sau pana la un moment dat cand alegem sa facem ceva pentru noi. Pana intr-un moment in care alegem sa ne iubim pe noi insine, san e acceptam si apreciem asa cum suntem!
Ce ne-ar fi util de stiut este un mic amanunt de o mare insemnatate, faptul ca cei care pot spune STOP, suntem chiar noi! Si faptul ca pot exista astfel de momente in viata fiecaruia dintre noi.
Psiholog Jeni Chiriac
You May Also Like
Parent-Child Therapy
Criterii pentru a ne evalua calitatea vieții
