Stilul educational in familie

Tipurile (modelele) de stil educativ în familie se pot clasifica în funcţie de două axe de analiză:

Indicatorii utilizaţi pentru analiza primei axe reflectă constrângerile impuse de părinţi în activitatea copiilor, responsabilităţi ce sunt atribuite acestora, modul de exercitare a controlului parental, rigoarea cu care se aplică, controlul respectării regulilor etc.
În a doua axă, indicatorii se pot reflecta:

Cele două variabile importante, controlul parental şi sprijinul parental, se pot combina în trei tipuri de stiluri educative:
◦ Permisiv, caracterizat de un nivel scăzut al controlului, asociat cu identificarea stărilor emoţionale ale părintelui şi ale copilului. Controlul este slab şi responsabilităţile şi nomele de conduită sunt puţine.
◦ Autoritar, care asociază un control puternic cu o susţinere slabă în activitatea copilului. Acestuia i se impun reguli şi norme foarte rigide.
◦ Autorizat, care combină controlul sistematic cu sprijin parental. Părinţii formulează reguli şi controlează respectarea lor, dar nu le impun. Sunt deschişi la schimburi verbale cu copiii, explicându-le raţiunile pentru care trebuie să respecte regulile şi situaţiile în care se aplică, stimulând totodată autonomoia lor de gândire.
Alţi cercetători identifică stiluri directive (autoritare) şi stiluri non-directive (liberale).
Indiferent de stilul educativ, fiecare părinte proiectează pentru copilul lui anumite aspiraţii şi dorinţe pe care nu le-a realizat în viaţă. Pentru fiecare părinte, copilul constituie un viitor nou. Indiferent de posibilităţile copilului şi în grade diferite, ţinând cont de particularităţile personale, părinţii consideră propriul copil o şansă de a nu repeta greşelile pe care l-au făcut ei în viaţă. Majoritatea repetă modelul educaţiei pe care au primit-o, sau fac exact contrariul, dacă au fost nemulţumiţi de propriii părinţi.